marți, 25 august 2009

mi-e dor ...



Si ma surprinde de fiecare data cand ajung la ea. Ma asteapta cu ochii umeziti de lacrimi si cu bratele larg deschise. Are un suflet mare, mult mai mare decat este ea. Ea a ramas cat un prichindel, dar inca mai stie sa zambeasca.


Pe 15 aug a fost targ la capatul lumii, in Bisoca mea. Am ajuns si eu acolo pentru cateva ore. Prichindelul meu, cu ultimele puteri, a mers 5 kilometri pe jos ca sa se bucure de serbarea de Sfanta Maria. E o serbare care se tine in fiecare an in jurul acestei sarbatori. Se tine acolo, la capat de lume, intr-o padure deasa de brazi, molizi si alti copaci din familia lor. Se strange multa lume, e un prilej bun sa iti aduci aminte ca ai prieteni, prieteni multi. Ii vezi si nu ai timp sa stai la povesti cu toti, pe unii doar ii saluti, cu alti stai mai mult la depanat amintiri, pe unii poate nici nu ii observi.


Am ajuns si eu in duminica cu targul, acolo! Stateam si faceam o comparatie a targului, cum era acum si cum il vedeam eu cand eram doar un copil. Ce diferenta de culoare, de nuanuta. Nu ma mai bucura aceleasi lucruri ca atunci cand eram mica, nu imi mai plac aceleasi sentimente, nu mai pot sa gandesc ca acum multi ani. Pe vremuri targul parea atat de mare, atat de bogat. Deabia asteptam sa imi cumpar o alvita, o turta dulce, ineluse sau alte lucruri de care nu aveam parte decat la acest evenimet: "Pe plaiuri Bisocene" .


Acum totul s-a schimbat. Targul pare atat de mic, atat de sarac. Poate pentru ca eu am crescut si asta l-a facut sa scada in dimensiuni in ochii mei. E trist cand vad asta. E trist cand imi dau seama ca nu raman mica ... Cresc . Si este trist ca toata cartea colorata pe care o deschideam in fiecare dimineata cand eram mica, acum nu mai are povestile la fel de fermecatoare.


Am devenit nostalgica. Imi este dor de Bisoca pe care o stiam cand eram mica. Imi este dor sa ma duc la bunica si sa imi petrec toata vacanta mare acolo. Imi este dor sa pierd notiunea timpului si sa ma bucur de fiecare ploaie de vara. Nu mai am timp sa fac toate astea, nu mai am timp sa ajung des la Bisoca. Nu mai am timp sa ma bucur de dealurile pline de fan proaspat cosit, sa ma duc o zi la coasa si sa ajung seara acasa obosita. Sa ma intampie bunica cu un pahar de tuica naturala facuta de ea si sa imi zica "bea ca iti da putere". Imi este dor sa ii repar gardurile si sa stau o zi intreaga cu vaca la pascut. Imi este dor sa ma duc in varful deaului, sa privesc in zare si sa vad tot si in acelasi timp nimic. Sa imi arunc privirea peste vai si paduri si sa astept sa se faca seara. Imi este dor sa stau noaptea pe pragul casei si sa aug greierii si lacustele cantand.

Imi este dor sa mai pot sa simt acea notiune a timpului ... a timpului pierdut!

Bianca Casaru

marți, 7 iulie 2009

Este doar una!



Bisoca, undeva in nord vestul Buzaului, un sat rasfirat, cu casele parca asezate cu prastia, in unele locuri mai multe in altele mai putine. Sunt locuri in care gasesti o singura casa, in mijlocul naturii, fara vecini sau alte forme de viata in jur. Dar imi place acest sat care mi se aseaza la picioare, la o distanta de 60 de km de Buzau. Aici am copilarit. Aici am invatat ce inseamna sa imparti cu ceilalti din putinul pe care il ai. Aici am invatat ca oamenii sunt oameni oriunde s-ar afla.

Este o zi de sfarsit de vara, 2008.
Parca este prima dimineata a lumii, iar starea asta de nou ma ameteste ca un drog....miroase a iarba uscata si totul se vede ca prin ceata printre razele portocalii ale soarelui care nu mai vrea sa se inalte deasupra mea si sa imi zambeasca. Stau pe pragul usii de la intrare, privind spre poarta care face trecerea catre o poiana intinsa, un platou care acum este de un verde galbui. Este sfarsit de vara iar iarba a imbatranit sub razele puternice ale soarelui. Pe cararea care vine de la grajduri isi face aparitia o mogaldeata de om, cu hainele vechi, cu baticul negru prins la ceafa. Aduce in mana ceanacul plin cu lapte proaspat de vaca. Spuma alba de deasupra ma imbie sa gust din laptele crud. Nu am mai nimic de facut. In fata mea se intinde o alta zi. O zi in varf de munte, in mijlocul naturii. O zi fara oameni ciufuti si fara galagie. Iubesc locul acesta. Imi place sa stau intinsa pe iarba din fata casei, sa aud concertul pasarilor care se joaca printre ramurile copacilor din padurea de langa casa. Imi place ca privesc in zare, si sa nu vad mai departe de dealurile care inconjoara casa. Ma simt protejata acolo, ca intr-o fortareata, doar ca zidurile mele sunt compuse din dealuri, si singurul meu strajer este mamaia. O mogaldeata de 79 de ani, dar care are mai multa energie decat mine. O admir foarte mult. La varsta ei inca mai coseste, praseste si strange brazde.

Acolo in mijlocul naturii simt ca sunt eu cea adevarata. Acolo ma simt libera. Pot sa alerg desculta prin iarba cruda a primaverii. Pot sa stau cu fata in sus in ploaia calda de vara si sa simt cum apa fuge de pe fata mea pe tot corpul. Pot sa dorm pe o claie, sa simt mirosul de fan proaspat cosit iar deasupra mea sa am doar cerul incarcat de stele. Pot sa ma dau cu sania, sa fac oameni de zapada si sa intru in casa deabia cand hainele mi s-au udat. Pot sa strig in gura mare ca sunt fericita fara sa deranjez pe nimeni. Nu am cum sa deranjez cand vecinii sunt la 10 minute departare!

Dar este frumoasa viata la tara, la fel de frumoasa ca orice loc in care te simti acasa!

Daca ajungi intr-o zi in Bisoca nu uita ca si acolo traiesc tot oameni!
Bianca Casaru